aRe/stare

monolog



Pe catalige din castan se joacă leapşa norii
cu ciorile de porţelan. Din parc nu simţi cocorii
cum fac cuţit din stol şi trec.
Şi trec şi nu le pasă.

Habar nu au de mineral, de legănatu-n dodii
a frunzelor ce cad, carnal, si rup bucăţi din zodii
de lemn, de apă şi-ncropesc tornade de mătasă.

Sunt prizonier?!
De mîini îmi trag năvălitori cu săbii
copacii spre arhipelag şi-n jurul băncii vrăbii
se ceartă care-i cea mai cea, etern cărturăreasă.

Nu.
Sunt rănit.
Adînc.
Înalt.
Poveste sinuoasă.


O zebra-ntinsă pe asfalt îmi duce toamna-n casă.