Femeie de zapada

Ninge mărunt, mărunt, de parca-ar sta pe gînduri
întreaga fulguială cu barbă de ascet.
S-aducă lumii haos? Să îi ridice burguri?

Sau poate nu ştiu bine cum e cu vînzoleala
cînd trupul e fîntînă şi cumpăna-i, încet,
jucîndu-se popice, abia-şi ridică poala !

Sau poate nici nu ninge, natura, indiscret,
şi-adună cărămida şi fulgii-n tencuiala
femeii de zăpadă şi dintr-o dată fala
ce-ngroapă-n sine sălcii lipite cu-aracet

sau poate universul ce nu-şi acceptă boala
de-a da cu-nverşunare-n acelaşi parapet,
e-o urmă de zăpadă întinsă pe parchet,
cînd cerul nu se ninge ci-şi lacrimă sfiala.