Respiru-mi fu pădure

Venise ca o şoaptă lumina la ureche
Înfrigurînd zulufii, la fel ca un bădie
`n cămeşa suflecată vorbind ierbii să-i hie
Un peţitor din lună `nainte s-o cosească.

Venise-aşa fluidă parcă ieşind din mare.
Pe umăr ţinea cofa. Respiru-mi fu pădure
Căci nu e înserare venită să nu-ndure
În frumuseţea clipei durerea ca să nască

O altă noapte care să-ntrebe ziua unde-i.
Şi nu e nici chemare de nu e rugăciune
Cînd dorul stele coase şi nici apus minune
De soarele în hamuri nu-şi ţine roibul iască

Să poată înserarea să-l puie pe cărbune.