iulie

Singurătatea, matern, mă-nfăşoară. Vedenii-
copii de prin şanţuri, deportaţi de pe lună,
cu artere de apă, fără pic de ţipenii

de globule albe şi roşii, o strigă: Nebună!
Ai uitat să-ţi iei leacul!. Afar`, mirese begonii
se vînd pe tocuri înalte. Nu ştiu de ce sună

la uşi anotimpul cînd prin ziduri răzbat
manechine de apă purtînd crinoline
drept frunze de rasă de-şi extirpă haíne
mirarea şi dorul. Nu. N-am urît niciodat`

ca acum femininul fluid ce tot vine
febril, instalîndu-se-n parc matriarhat.
De-ar fi, măcar o dată, ea, ploaia, bărbat,
nici luna, nici eu n-am fi iubiri clandestine.