tania- poeme

dau search după magnolii

2011-04-08T03:22:00.001-07:00

oraşul de o vreme mi s-a mutat spre pol
aprilie cu gheaţă învăluie copacii
ridaţi de parcă ploaia a fost din vitriol.

c-un fel de nesimţire c-un fel de rugăciune
legat-am strîns aripa de cer cu o stinghie
de cîte ori trec strada pe roşu mi se pune.

la fel şi trecătorii. schiţaţi cu un cărbune
plutesc între extreme extaz şi agonie
dar nu de primăvară intrată parcă-n vrie
ci de la preţul zilei care ne ia şi nu ne.

sunt veşnic bun de plată. bolnav de boemie
dau search după magnolii. tu noapte eu păune
văzut-am cum se-nfloare cînd sufletul minune
se urcă şi coboară din pură alchimie.

acei zori

2011-03-27T06:31:00.000-07:00

cei mai ciudaţi sunt acei zori
ciopliţi cu dălţi şi cu lumini
de mugurii porniţi spre flori
să ne mai nască-un anotimp
măcar din noaptea ce se crapă
ca firu-n patru lămuriri
să-şi poată face doar o cracă,
pe-un cui de cer în definiri
ce strânge omul din instincte
să stie tot. Dar între timp
jocul fecund fără cuvinte,
îşi scoate flori din rădăcini.

lamentare

2010-10-04T16:01:00.000-07:00

ce simplu e să mori cînd o ghilotină te absolvă de toate
te desparte cu viaţa asta de cea de dincolo
trupul ţi-l va aduna cineva la fel şi capul
din cei pro sau contra care te asistă

ce nu e simplu e să ţi se ducă brusc pămîntul
de sub picioare
să nu ştii în cîte bucăţi te împarţi
şi nici cine ţi le va aduna
şi nici dacă eşti aici sau dincolo
şi nici
şi nici
ca un obiect găsit/ pierdut
pierdut/ găsit

pocneşte în noi atîta evoluţie încît e musai
să ne transformăm
la ce să îţi mai faci griji
cînd perversiunea minţii face de toate

îţi era bine
cu alergătura după hrană
cu alergătura după haine
cu alergătura după orice

dacă tot te forţează să-ţi accepţi zădărnicia
măcar să o facă din dragoste

ai înţelege mult mai uşor
de ce acum
nu mai e nici alergătură nici modă nici moft
de ce trebuie să te fluturi prin pînze de ideologii
ca un copil printre cearceafurile
proaspăt întinse
şi să te transformi

ca un compas care si-a uitat măsura
ţinîndu-te de mînă cu o umbră

dar vezi tu
doar pămîntul fuge
ghilotina nu cade din dragoste
viaţa trăită pare o secundă
amintirile ei o lungă hibernare
şi e de bine dacă
apuci măcar să vezi că tu eşti spaţiul
în care tot aduni obiecte

Toa(m)nă

2010-09-22T15:03:00.000-07:00

Urme de lumină foşgăiesc prin ierburi
hîrjonind fantome care se scoboară,
parcă peste mine, `n ţipete de cioară
cu-n cer vineţiu.
Iară n-au şireturi!

Lîngă mine tună clopotul de seară.
Fluturi joacă prinsea, nu se sinchisesc.
Rictusuri machiate umblă nefiresc
lopăţind prin aer cu braţele sfoară.

Ce tot caut, Doamne!?
Nori, cu-n gest obscen,
risipesc pe stradă călăreţi cu gheară.
Ştiu că le sunt zero sfîrtecat de-o bară.
Dar şi El mi-e parcă mai mult dumnezen

cînd e nepăsare. Doar cînd într-o doară
suflă în tăcere ca-ntr-un creuzet,
totu-mi pare-o toană ce e dusă-ncet
cu-n taraf de frunze. Vîntul se însoară.

metafizic vorbind

2010-09-18T12:04:00.001-07:00

Astăzi, în parc, pe şenile stă vîntul.
Stă vîntul. Şi-apasă cu silă pe piept.
Mamele-s duse
la muncă. Adîncul
devine palpabil, concret,

cu umbre de taţi, de copii, de iubiri,
de iubiri ciopîrţite. E inutil
să le rupi ritmul,
inutil să te miri
de ce dintr-o dată bătrîni

cu trei anotimpuri şi trup ca de melci,
de melci fără ziduri, tot ţine de timpul,
de timpul dat gratis atunci cînd încerci,
metafizic vorbind, suicidul.

iulie

2010-08-08T05:30:00.000-07:00

Singurătatea, matern, mă-nfăşoară. Vedenii-
copii de prin şanţuri, deportaţi de pe lună,
cu artere de apă, fără pic de ţipenii

de globule albe şi roşii, o strigă: Nebună!
Ai uitat să-ţi iei leacul!. Afar`, mirese begonii
se vînd pe tocuri înalte. Nu ştiu de ce sună

la uşi anotimpul cînd prin ziduri răzbat
manechine de apă purtînd crinoline
drept frunze de rasă de-şi extirpă haíne
mirarea şi dorul. Nu. N-am urît niciodat`

ca acum femininul fluid ce tot vine
febril, instalîndu-se-n parc matriarhat.
De-ar fi, măcar o dată, ea, ploaia, bărbat,
nici luna, nici eu n-am fi iubiri clandestine.

Respiru-mi fu pădure

2010-05-14T03:16:00.001-07:00

Venise ca o şoaptă lumina la ureche
Înfrigurînd zulufii, la fel ca un bădie
`n cămeşa suflecată vorbind ierbii să-i hie
Un peţitor din lună `nainte s-o cosească.

Venise-aşa fluidă parcă ieşind din mare.
Pe umăr ţinea cofa. Respiru-mi fu pădure
Căci nu e înserare venită să nu-ndure
În frumuseţea clipei durerea ca să nască

O altă noapte care să-ntrebe ziua unde-i.
Şi nu e nici chemare de nu e rugăciune
Cînd dorul stele coase şi nici apus minune
De soarele în hamuri nu-şi ţine roibul iască

Să poată înserarea să-l puie pe cărbune.

pe umeri stă nesomnul

2010-04-23T05:46:00.000-07:00

M-a prins iar dimineaţa gîndind la o poveste.
Nimic nu-mi schimbă cursul, nici sensul la ce este.
Văzusem doar ca zorii trandafiresc în zîmbet
şi-nveselesc privirea iar şoapta fără umblet
săpată-n golful nopţii înspre crevasa zilei
înşiruia pe-un cearcăn pigmenţi de clorofile.

Cu gheare de acvilă pe umeri stă nesomnul
gătit de primenire, pîndind să-mi prindă domnul,

din braţele lungite confecţionînd torpile.
Să-l prindă prin urmare căci visul din pupile
mi-a debarcat salcîmul şi-un continent de suflet
pe partea mea stîngace surprinsă de un zîmbet.
Nimic nu schimbă cursul, nici sensul la ce este?
M-a prins iar dimineaţa visîndu-mă poveste.

Doar fluturii au agonii

2010-04-09T11:05:00.001-07:00

m-ademeneşte şoapta de castani
de-mi pleacă luna dinspre tîmplă
mi-e aşa de gol înfofolit de ani
si-aşa de plin pe aleea simplă
respirul cu ceremonii

de-o fi să mi se facă toamnă
nu mi-as dori decît să frunză
n-are decît de mă condamnă
natura cu mantou de pînză
şi cu globule maronii

de-o fi, simplificînd abstractul,
ce este ploaia?- un schimb tacit
nici gravitaţia n-are tactul
nici apa n-are de muncit
doar fluturii au agonii

şi eu. Cît mi-aş dori să frunză!

e o combinaţie ploaia

2010-04-06T04:52:00.000-07:00

cînd mi se umple odaia
c-o lună despletită
mătase de porumb

giganţi cresc portocalii
direct dintre cuvinte
de parcă doar din sîmburi

e noaptea dar vitralii-
bucăţi ca de veşminte-
rup din cupolă gînduri

şi resemnat spun de-aia
o lance e fereastra
şi viaţa un parc cu vrăbii

în timp ce vîlvătaia
îmi mută-n lună lustra
şi-n cameră-s corăbii.

Stropi reci îmi ling căldura
ca nişte cîini de casă.
Ciudat, fără iluzii,
nici ploaia n-o aştept;
e doar o combinaţie
subtil, între vocale şi norii ce se-adună-n

consoanele din piept.

Pentru că sunt frumoasă, mă predau

2010-03-07T08:33:00.000-08:00

Ninge deja de trei luni şi mai bine,
de cizmele şi-au deformat alura,
un fes cam scandinav mi-e coafura
şi-n buzunar ţin chestii masculine.

Cu pas grăbit îmi trec nămeţii, strada.
Ochii mei mici de frig şi nemachiaţi
nu-mi mai salută-oglinda, parcă-s fraţi
cu cei laponi sau japonezi. Monada

sigur e-aceeaşi. Pantalonii-mi pare
erau mai diferiţi. Azi tu bărbat
şi eu bărbată- termen acceptat-
gătim, luptăm, orgoliu şi onoare

pe-aceeaşi baricadă. Şi mai vreau.
Dar m-ai străpuns cu-n zîmbet de halva
şi-un fel de-a mă dori.
- Te voi salva!
Pentru că ţie-ţi sunt frumoasă, mă predau.

Drag orbete

2010-02-26T11:10:00.000-08:00

Cade zăpada. Momentul ei de ultim balans
şi iminenţa căderii nu se-nvaţă pe role.
Tu-nghite-ţi cuminte pastila cu Gretel şi Hans

şi firmitura de pîine. În loc de fiole.
Se zice că-i bine. Introspecţii-n avans
bărbăteşte, precoce, cîrmaci la gondole,

ajută enorm- hei bătrîne!, haz de necaz
vei face-n oglindă acelor momente frivole-
buze subţiri vocale mimînd sibemole
despre cimpanzei în oranj. Cafea şi răgaz.

Eşti sigur pe tine. Doar acum din cupole
ninge drept ghilotină spoiala în pervaz
căci te simţi foarte singur încălzind pe-aragaz
aşteptări, dependenţe. Cui duci dorul Manole ?

Doar îngerii de-ncearcă

2010-02-21T21:21:00.000-08:00

Se rup bucăţi din suflet spunea şi Eliade
cînd toţi ai tăi, prieteni, nu stau, vin şi se duc
cu tot cu draperii. Doar cei dintre-acolade

sunt roluri repetate rămaşi cu toţi buluc
pe o planetă-n care ventriculul tău stîng
îşi macină mirarea, mult prea naiv, uituc.

Tu ştii la fel de bine că nu pietrele plîng,
nici ploaia care spală penajul trist de cuc,
nici pasul ce framîntă un timp rămas caduc.
Doar îngerii de-ncearcă să fii mai bun constrîng

c-un carusel de vorbe, de pilde. Un alt truc.
Tu dus eşti în exil să-ţi porţi ca un nătîng
fiorul care nalţă cireşii cînd se frîng
prietenii-n petală şi tu le eşti uluc.

Ninge la grămadă

2010-02-13T02:42:00.001-08:00

Privesc fereastra. Decupată din zăpadă,
îmi pare-o moară măcinîndu-mi din album,
nu poze, ci grăunţe. Ninge la grămadă

şi-n lemnul mesei vechi de la bucătărie
un neam de carii se tot logodesc precum
e iarna asta răscolind copilărie

cu trupul ei, glazură, dată cu parfum,
cu feţi frumoşi şi consînzene de hîrtie,
cu lemnul ros ce mi-l adună-ntr-o cutie
din strigăte de săniuş de peste drum.

De unde-atîta fulguială, nu se ştie-
ţigănci cu braţe albe, ghicitori de fum,
idile pentru urşi polari, îmi par acum
drept prizoniere de ratată veşnicie.

Femeie de zapada

2010-02-01T07:14:00.000-08:00

Ninge mărunt, mărunt, de parca-ar sta pe gînduri
întreaga fulguială cu barbă de ascet.
S-aducă lumii haos? Să îi ridice burguri?

Sau poate nu ştiu bine cum e cu vînzoleala
cînd trupul e fîntînă şi cumpăna-i, încet,
jucîndu-se popice, abia-şi ridică poala !

Sau poate nici nu ninge, natura, indiscret,
şi-adună cărămida şi fulgii-n tencuiala
femeii de zăpadă şi dintr-o dată fala
ce-ngroapă-n sine sălcii lipite cu-aracet

sau poate universul ce nu-şi acceptă boala
de-a da cu-nverşunare-n acelaşi parapet,
e-o urmă de zăpadă întinsă pe parchet,
cînd cerul nu se ninge ci-şi lacrimă sfiala.

Biletul

2009-11-15T02:05:00.001-08:00

în nopţile când te simţi
mai bătrână, şi ciudat,
mai puţin înţeleaptă,

linia dintre umbră şi penumbră
e la fel de subţire ca firul ce trece
prin urechile sufletului şi gata,
te-a cusut de o insomnie

peretele trecut parcă prin ie
se lungeşte agale pe o pleoapă
şi, ca un tocilar silitor, te-ngână

umbra-şi aduce haremul de mînă,
îţi coboară cerul, îţi întinde mărul
patu-ţi îmbarcă, trupul te-ncearcă,
heghelii de cai te gonesc când te chem;

penumbra, atât cât ţine pe ghem,
în pervaz dimineaţa-mi aşteaptă-
locul doi, asta de când se ştie,
are o gaură în piept.

nu-ţi pune-n deget tîmpla cînd citeşti

2009-10-19T12:43:00.000-07:00

aRe/stare

2009-10-14T11:09:00.001-07:00

monolog

Pe catalige din castan se joacă leapşa norii
cu ciorile de porţelan. Din parc nu simţi cocorii
cum fac cuţit din stol şi trec.
Şi trec şi nu le pasă.

Habar nu au de mineral, de legănatu-n dodii
a frunzelor ce cad, carnal, si rup bucăţi din zodii
de lemn, de apă şi-ncropesc tornade de mătasă.

Sunt prizonier?!
De mîini îmi trag năvălitori cu săbii
copacii spre arhipelag şi-n jurul băncii vrăbii
se ceartă care-i cea mai cea, etern cărturăreasă.

Nu.
Sunt rănit.
Adînc.
Înalt.
Poveste sinuoasă.

O zebra-ntinsă pe asfalt îmi duce toamna-n casă.

Doar fluturii au nebunii

2009-10-11T09:38:00.000-07:00

m-ademeneşte şoapta de castani
de-mi pleacă luna dinspre tîmplă
mi-e aşa de gol înfofolit de ani
si-aşa de plin pe aleea simplă
lipsită de ceremonii

de-o fi să mi se facă toamnă
nu mi-as dori decît să frunză
n-are decît de mă condamnă
natura cu mantou de pînză
şi cu globule maronii

de-o fi, simplificînd abstractul,
ce este ploaia?- un schimb tacit-
nu-i ştie gravitaţia tactul
nici apa n-are de muncit
doar fluturii au agonii

şi eu. Cît mi-aş dori să frunză!

Unii mai sapă curcubeul

2009-10-09T01:29:00.000-07:00

N-ar trebui să aflu cum vine bătrîneţea
ci cum se duc fregate din cînd în cînd la pol
să ancoreze visul, sau cum naturaleţea
de-a rătăci-n eşarfe de-oranj cu trupul gol

ne plimbă-n parc nepoţii. Puţin adus de spate
îmi pare înnoptatul ce pune umeri lunii
şi pleoapă dimineţii. Noi, însă, coate-n coate-
distraţi de vînzoleala în care, încă, unii

mai sapă curcubeul- ne liniştim cuvinte.
N-ar trebui să aflu că semnul întrebării
distruge anotimpul de după dinainte.
El vine doar albastru pe suprafaţa mării

şi-mi desenează ochiul- măseaua ta de minte.

Melancolie-o fi, dar carnivoră!

2009-09-20T04:06:00.001-07:00

E aerul asa fluid şi-mi pare
Că-s dus la pescuit. De păsări.
Şi mîna amorţită- trecătoare.

Cred că Feng shui cu aromă de cafea
E toamna ce se-mbracă-n galantare
De-n liniştea cu movul catifea
Splendoarea-şi pune suplele picioare

Pe geamul meu, privirea-mi să o crească.
Aş înfia-o, tată curcubeu
Mai c-aş putea să fiu, dar cerul cască.
E clar. Naivă ea, naiv şi eu.

E toamnă omule şi frunza iască,
Melancolie-o fi, dar carnivoră!
Aduna-ţi mieii, nu-i lăsa s-o pască!

dinspre tine

2009-09-19T09:05:00.000-07:00

Trec prin juru-mi oameni avioane.
Păsări se încalţă cu asfinţit
Explodînd în cerul cuminţit
De ghergheful apei cu persane.

Sunt nisip. Şi mă las. Mă las minţit
Frunzărit de spumă. Lighioane
Gem sub apa mării cu tulpane
Alungite de haşuri. Presimţit

Este oricînd un finiş dar îmi pare
Că-s purtat de păsări. Dinspre tine
Liniştea coboară-n serpentine.
Viaţa-i o singurătate-n care

Noi suntem doar un element conjunct-
un punct tînjind avid spre un alt punct?

Nebuna si Lumina

2009-09-11T11:25:00.000-07:00

M-am tot ferit iubite să nu mă mai priveşti
Precum castanul ce-a-nflorit a doua oară
Din zumzetul de frunze şi cele nelumeşti.

Mirată pare toamna luînd la subţioară
Un catastif cu ritmuri trecînd pe la fereşti
Cu aer de brebantă. În inimă, o gheară

Nevinovat mă strînge. Nimic nu s-a schimbat ?
Subtil e basul ploii. Un trup ca plastelina
Cu sînii ca doi piersici să fie toată vina
De boabele de struguri rostogolite-n pat

Ghiduşe se dezbracă iubind-o pe Mezina?
Noi?!Nici nu ştim iubite de ce ne-au îmbătat
Sau pur şi simplu basmul nici nu s-a terminat
Căci n-are explicaţii la anotimp Lumina.

11.09.09

e o combinatie ploaia

2009-09-11T05:47:00.000-07:00

cînd mi se umple odaia c-o lună despletită
foşnind ca o părere-mătase de porumb

giganţi cresc portocalii
direct dintre cuvinte; şi cresc promisiuni
de parcă doar din sâmburi
e noaptea şi vitralii-bucăţi ca de veşminte,
ne flutură pe trup
şi pe cupolă gînduri.

Dar vezi şi tu cum ziua
desface spre băltoace fereastra ca o lance
si grijile ne asmut?
Văd viaţa un parc cu vrăbii
certate pe nimicuri. De n-ar fi fost ea, noaptea,
să nu te fi ştiut?

Stropi reci îmi ling căldura
ca nişte cîini de casă. Ciudat, fără iluzii,
nimic nu mai stă drept;
nu-mi recunoc făptura
când zorii se petrec şi-o combinaţie ploaia
atunci cînd te aştept

subtil,între vocale şi norii ce se-adună-n
consoanele de plumb.

Flori de cîmp

2008-11-23T11:16:00.001-08:00

De mult nu mai adorm pe după oase
prin umbrele ce par a mă lungi

într-un cocor stingher, chiar mă mirase
povestea unui stol ce se sfîrşi

în toamna inimii precum floreta
ce sîngeră în palme trandafiri

cînd fulger cade-n ceruri indiscreta
privire de nisip şi-ndrăgostiri.

Clepsidră nu îţi sunt, dar voi fi timp,
tumult sau prea puţin, drag florentin,

dintr-un instantaneu de vis olimp
şi acel cosmic zbor. Şi nu te ţin

mai mult de o şoaptă. Flori de cîmp.

Eternal flame

2008-11-23T11:12:00.000-08:00

Dormeam fără somn pînă cînd, avalanşă,
zăpada s-a năzărit la geam să ne vină
cu fulgi somnoroşi şi ochi de jivină,
amintindu-ne iar de norii în transă

cum goneau goi şi desculţi sub cerul vîlvoi
cînd stam pe-acel capăt înalt de pe lume
legat cu o fundă de un tărîm să ne-adune
şi noi fost-am piatră cu urme de ploi

în eterul spumant. Mă-nfior. Iar suntem
ca doi copii cînd brazii îmi pare că sunt
nişte sfinţi ce doar ziua vor să le cînt
rugăciuni de zăpadă iar noaptea să-i chem

şoptind secretul ce-i ninge. Eternal flame.

pe TOATE le ţin minte.

2008-10-24T23:24:00.000-07:00

s-ar duce toate, simplu, foi subţiri de argint
cu inima rîzînd în ploaie, dar mă mint,
nu-s frunze , nu-s copaci, nu ştiu ce sunt,
le ştiu doar de cuvinte

s-ar duce şi-astea, însă-n litere îmi plîng
cu bastonaşe-ntoarse spre soarele nătîng,
ce nu-i fior sau zbor, la care să mă-ncrunt
cînd nu mi-aduc aminte

s-ar duce, vezi tu, malul îmbrăţişat de apă,
s-ar duce şi tristeţea ce stă să nu încapă
în lutul din ulcior, dar sunt un scrib mărunt
ce-mi pun pe dinainte

doar noţiuni şi sensuri în foi subţiri de vînt,
tăişuri scăpătate de vorbe ce le-mplînt
în visele nespuse, şi apoi cu suflet ciunt
pe TOATE le ţin minte.

splendori în iarbă.

2008-10-24T23:14:00.000-07:00

Din tumultoasa zi, din care eu lipsesc
de atîtea ori, de nici că pot să mă-nţeleg,
o clipă a fost altfel, ceva în genul
acelui strop de rouă ce îşi arată
splendoarea în tandem, lumini şi iarbă.

În buzunare, mîinile-nfundate nefiresc,
de atîtea ori au fost de n-am putut să leg
surîsul ce exaltă dînd de-a dura felul

de-a ţi-l dori, căci prea-i modest misterul
ce se coboară-n simţuri, să fie un întreg.
Doar clipa asta parcă e un alai regesc

într-un tandem de roibi, splendori în iarbă,
cînd timpul, lacom, trupul mi-l arată
iubind la ore fixe efemerul,
de multe ori. Abia acum mă înţeleg
de ce ,din tumultoasa zi, eu tot lipsesc

fugind spre clipa-n care cu tine mă-ntregesc.

Sucita medină (confession)

2008-09-28T15:31:00.001-07:00

Ce bine te potriveşti în apusul de cer care
supune. Blîndeţea se-ntinde pe creste şi-mi pare
că toamna, sucita medină, m-aduna din brumă
şi ţăndări de nici vîrful săgeţii de frunze nu mă

mai scrie. Pe ziduri. Doar fantoma de lună curgînd
în monotonul dezastru de vînt şi lichid ce îl vînd
pe vise nespuse mă ştie. Tardiv. Îngeraşii
spart-au în joacă clepsidra luminii. Simt paşii,

tot dansul făcut cu tine de mînă, fructele-n pîrg,
pleata de rug de pe mirişti aprinse, zarva din tîrg
şi din bobul de strugur, muchia de pat, argintie...
Iar toamnă.
Doar ceaţa, doar frigul, doar noaptea de-o mie

brumaţi ne deşteaptă tînjind la acea melodie?

Respir

2008-08-30T04:00:00.000-07:00

“Merita viata sa fie traita acum cand zeii au murit?”
Mitul lui Sisif

Cu ochi de melc m-aşez
de-a latul nisipului din drum şi casa din lipici
mi-o duc spre lună,
povară nu-i, dar nici
mirifica fîntînă
din care bea înaltul

nu-i, căci ori de cîte ori aşez
absurdul din iubire pe muchia unei legi,
nu mai găsesc omul
nici ţara lui de regi
în care unicornul
n-ar vrea să emigrez

ros pe dinăuntru. Iubeşti.
Dar te crezi liber de orice îndoială
în universuri reci,
cu zei fără de fală,
ce-au amuţit? Le treci
dar făr` a şti de eşti

truismul din poveste sau doar boală

Pelagra de cuvinte

2008-07-19T01:19:00.000-07:00

Singurătăţi promise ne-aduc, parcă-n derivă,
pe maluri discrepanţe din saltul zilei, brusc,
ratat de vise, tragic, e-un măr din care muşc
(în lumea ce ne-nvîrte) pupila-ţi, radiind
doar cînd te poartă paşii din goluri ce cuprind

singurătăţi promise,…de-atîtea ori cu ură
devars ca-ntr-o cascadă , nefericiţi, mărunţi
ne strîngem efemerul, chiar de nu ştii să înfrunţi
pelagra de cuvinte din viaţa lîncezind,

`- Mai sunt atîtea ape, îmi tot repet, ştiind.
Singurătăţi promise nu sunt decît de gînd.

Mândrie şi prejudecată

2008-07-16T17:49:00.000-07:00

Trecând convenţional pe linii albe

Brusc se deschide o poartă. E ca zborul.

Pictând la Radna între flori de nalbe

Sfinţenia apei face în ochi tabloul

Cu `nalturile etern tapiţate-n gri

Înspre cupola ce curbează cerul.

Să fie chiar o citadelă? Amnezii

Se pun potrivnice slujindu-ţi eul

Gângav şi muritor din jos de trepte

Punându-ţi piedici vrând să te aţină,

Fervoarea măsluind-o cu precepte

Să nu ţi-aduci aminte de lumina lină.

Suntem la fel, pe maluri, pescuim uzanţe

Aici …şi nicăieri…N-avem dovada

Reîncarnărilor ce sunt restanţe,

Chiar de păşim pe-aceeaşi zebră, strada.

Caligrafii

2008-06-03T13:18:00.000-07:00

Ochiul meu ca pana, muiată în călimară,
tot scrie pe-un dictando
caligrafii gravînd o
frunză şi-o-nserare, sucind rebel lumina.
Doar triluri răsfoite îmi sunt frugale, cina,
în parcul plin de păsări

iar colţul buzei strânge, surprins, mărgăritare
şi flori de margarete.
Între amintiri, regrete
plonjează-n clorofilă şi croşetînd mileuri
pe umbrele cu nerv, îmbracă în de ce-uri
tot parcul plin de păsări.

Gravată cu-ornamente, caligrafia dînsei
halucinant păstrează
oricare clipă. Trează.
Mă sfîşie claritatea prin care astă frunză
cerşeşte vrînd prin buze, cu sila, să-mi pătrunză
cu parc cu tot în păsări…

Femeia cozii de păun

2008-05-19T19:20:00.000-07:00

Nu-ţi apleca urechea la spaima ce vine.
Sincerităţi-or scoate săbii şi plini de rubine
`ţi vor fi ochii femeie! Cu mîini pelerine
vor odihni lumina pe un cer sîngeriu
ale tale suspine.

Săgeată-i gîndul pustiu
şi război amintirea. Te despică de viu.
Se va `nnopta şi-ai să vezi ce uşor se uită
mirarea iubirii strînsă-n ochii de ciută.
Doar prin cozi de păun lumina e slută.

Întrebări la bagaje de mână

2008-05-15T15:16:00.000-07:00

Poţi spune unui timp că-i terminat,
unui gând că este de azi îngropat,
să scrii sfârşit pe uşa către infinit
tăind liane fragede? Te simţi cumplit

când nu eşti dumnezeul cel smintit
s-aduci potopul sau că n-ai murit?
Nu poţi săpa fântâna în toţi norii
la fel cum nu poate nici muchia sforii

să-ţi ţină pasul elegant la nesfârşit.
Poţi spune că-i târziu în tot ce ţi-ai dorit.
Te vei trezi un fluture-ntr-o altă viaţă
sau doar arătătorul ce-ţi răsfaţă

lumina de pe faţă, senzaţia unui dor…
titanicul distrus, condurul din picior.
Când nu eşti dumnezeul cel smintit
s-aduci potopul sau că n-ai murit

tăind lianele, de ce te simţi cumplit?

O coardă cu chitară

2008-05-12T18:53:00.000-07:00

Sunt eu de îţi asculţi chitara
cu şoldurile-n lemn curbate
de-o coardă împărţită-n şapte
şi plină ochi cum e sahara
de-al tău nisip

de-a lungul degetului meu
am doar o scară, pe-nserate
o treaptă am împărţit-o-n şapte
c-o altă scară de un deget, eu
doar să te cânt

nu mai e timp de iubit
de urci stelar
şapte din şapte
şi nici...…………………
……………..
şi nici...
şapte din şapte
de urci stelar
nu mai e timp de iubit

doar să te cânt
c-o altă scară, alt deget, alt eu
o treaptă împart în alte şapte
pe noaptea picurând cu şoapte
de-a lungul sufletului meu.

Nu mai e timp....Umplute cu nisip
mărgele sparg oglinzile casante
când jocul mozaic mi-a răsucit
apusul cu un leandru de iubit
şi colile rescrise sunt pliante.

Am scăpat luna din mână

2008-05-05T12:55:00.000-07:00

Abia mă abţin să nu las fluturii dorind
Culoarea pe care nu şi-o pot duce
În roiuri de zăpezi hlamide trăgând
Pe umeri de regi.

Abia de pot ţine pe braţe fântâna şi vina
Una mi-arată gura crăpată de sete
Alta-mi închide-n cetate lumina
Cu vise întregi.

Nu te-aş mai lăsa să pleci, dar tot mă amână
Acelaşi moment de-ntuneric căzând.
Oare de ce-am scăpat luna din mână
Când tu n- o culegi?

Drumul

2008-05-05T10:17:00.000-07:00

Pământul îşi plânge zăpada
cu lacrimi şi albe şi negre
umbre se strâng cu grămada
şi trec în tăcere pe zebre

musteşte şoseaua de apă
sufletul bea tăcere şi vin
lacrima trezită sub pleoapă
clopotelor plânge divin

contur nedorit e cupola
şi albă şi neagră şi trasă
nici nordul n-arata busola
şi nici poeţii la masă

e ciudat cum toate deodată
nu mai au sens către dreapta
pe stânga e marşul ce cată
un loc de odihnă sub piatra…

şoselei de aud bataia cu dalta.

Pretext de primăvară

2008-05-05T10:14:00.000-07:00

Vântul îmi pune-n şuviţe un fel de parfum
cu aromă de crud şi de iarbă şi bate,
vorbindu-mi de ducă, îmi scrie pe drum
cu desene de martie şi vlăstare-nflorate.

Eu…înşir curcubeul pe un ghem cât o carte.
El…îmi întinde un braţ de frunzare

şi-mi adună în ochiuri zăpada bolind
de soarele verde plecat la plimbare
cu foşnet şi şoapte, cu paşi în colind.…

Eu… înşir curcubeul pe-un ghem din cuvânt.
Ea, draga, în piept bate vrând să se avânte

să-şi spună-ntr-un suflet povestea şi dorul
brânduşelor ce-au ieşit să se zvânte.
Să fie-un pretext? Aproape-i cocorul

de curcubeul ce-ncepe să cânte.

A fost odata o ploaie

2008-05-04T13:11:00.000-07:00

Ca ploaia ce-şi îndeasă, lichidă, amăgirea
Pe sticla ce-o respinge crezând c-aşa-i iubirea:
O beznă ce se-ncântă din colţuri înspre sine,
Compactă, uniformă, cu salutări de bine.

Cu degete de apă îmi picura dulceagă-n
Privirea cea pierdută, furată ca de-un leagăn
S-o fâţâie, nu vântul, ci pasul care vine
mişcând uşor, aparte, acele şolduri pline.

Şi când retina-n joacă, prin ploaie iar se pierde
Subit mă simt de gheaţă, surprins cu mângâieri de
Aplombul dur al ploii, în plină desfătare.
Şi îmi urăsc fereastra. Aşa flămândă-mi pare

Când îmi înghite ploaia şi gândul meu de stare.
Căci degetele ploii scutite de răbdare
Îmi numărau vertebre... cu sărutări...o mie,
Curgând nemuritoare. La fel cum te îmbie...

Privirea să te ducă. Acum stă dreaptă-n leagăn
Prea împletită-n vorbe şi cu elanul zdravăn
Să fâţâie, nu vântul, ci-n salutări de scenă
O beznă aplecată spre mine şi maternă

Ca sticla ce-o absoarbe crezând c-aşa-i iubirea:
O ploaie ce-şi îndeasă, lichidă, amăgirea.

Singură(e)tate

2008-05-04T11:29:00.000-07:00

Singurătatea mi-e globul, în care doarme luna,
aşezat înspre zori, răsturnat ca o roată
de la un car aurit.

Doar lumina o ceartă, c-a rămas cu dorul,
într-unadin zile, ca o ploaie venind dezbrăcată
spre pământul smintit.

Ştii iubite c-o dată, din prea multul iubit, din cununa
de vişin doar ochii-au lucit ? Pe cât părea de mirată,
luna dormea liniştit.

Acum, singurătatea e globul şi noi, bătrâni dintr-o dată.

Ochii cu însemne

2008-05-04T11:21:00.000-07:00

De câte ori nu şi-a zidit pădurea
cu umbra şi cu ochii mari de cerb
alura de mister purtându-mă aiurea
prin globul cât aluna. Doar cu-n verb,

îi deschideam castelele din peşteri.
Mă minunam de toate. Şi niciuna
din bogăţii nu îşi găsea în meşteri
şlefuitorul cum era doar luna.

Calc şi acum frunzişul. Ce de lemne
fără de miez troznesc de li se rup
ciocănitori în două şi din perne,
grămadă, doar adverbele îmi erup

de mi-au rămas pe ochii stinşi însemne.